Trekking de 3 zile în Annapurna, Himalaya. Răsărit pe Poon Hill.

Majoritatea turiștilor care vin în Nepal, vin pentru munți. Că doar ești acolo, lângă acoperișul lumii, cum să nu profiți de asta? Himalaya sunt atât de înalți încât nu realizezi. Trebuie să-i vezi. Zborul cu avionul aproape de Everest a fost extraordinar. Despre asta am scris aici.

Punctul de pornire pentru un trekking mai light, pentru neexperimentați, așa, ca noi, este Pokhara, în zona Annapurna. Ca să ajungi acolo trebuie să mergi 7 ore cu un tourist bus sau saă iei avionul. Noi ne-am scărpinat la buget și am luat autobuzul. Aceste șapte ore au fost memorabile! Bus-ul mizerabil, mulți localnici, pauză de masă în locuri supermurdare, multe ore, groaznic. Dar, totuși, am supraviețuit.

Annapurna este o zonă protejată, parc național, unde, ca să intri, îți trebuie permis de trekking și ghid. În Pokhara (poze mai jos) sunt multe agenții de unde poți contracta toate astea. Pass-ul ajunge la 40$ de persoană și îți trebuie poză de buletin (Nu cred că sunteți pregătiți să vedeți „studioul” foto). Ghidul nostru vorbea engleza foarte stricat, nu putea să spună unele consoane, ca toți nepalezii de altfel. Așa că wife devenea wipe, sau fire, pire. Era amuzant dar și foarte greu de urmărit. În cele 3 zile petrecute împreună am învâțat multe despre cultura lor și a fost foarte interesant să facem schimb de impresii despre politică, religie, gândire, concepte, familie, natură.

Trekking-ul e ușor, o singură parte e mai abruptă, dar noi am fentat-o cu jeep-ul care ne-a dus mai sus. Drumul a fost atât de rău încât părea imposibil de trecut. Strada foarte strâmtă, un fel de drum forestier săpat de ape și inundat de bolovani. Ba chiar, la un moment dat am trecut și prin apă!

Plimbarea prin junglă, cu rucsacele în spate, opririle la diferitele tea-house-uri, maimuțele din copaci și zăpada de sus, de la altitudine mare, toate astea au făcut să ne placă foarte mult excursia. Pentru că era off-season și nu era aglomerat, ghidul a putut să ne rezerve camere cu vedere panoramica asupra munților, sau cu răsărit mirific. Să nu vă închipuiți că guest house-ul avea cinci stele! Era mai degrabă o baracă fară încălzire, cu 2 paturi cu plăpumi groase și o baie de doamne-ajută, însă cu duș cu apă caldă. Puteai servi și mâncare, ceai, sau apă fierbinte (un obicei comun între localnici), îți dădeau și parolă de wi-fi, dar totul contracost, un pic mai scump decât în oraș.

Punctul principal al excursiei era Poon Hill, un platou la 3200m de unde putea fi admirat răsăritul, la ora 6 dimineața. Ne-am trezit, nu ne-am îmbrăcat pentru că așa dormisem, și am pornit pe întuneric să urcăm câteva sute de trepte. Dar, pentru mine nu a fost să fie. Mi s-a făcut rău când mai aveam doar 80 m de urcat. Probabil de la altitudine, de la oboseala, ora prea matinală, cert e că ghidul a rămas cu mine și Attila, temerarul familiei, a ajuns la final unde a făcut pozele minunate de mai jos. La cabană ghidul m-a îndopat cu o supă cu mult usturoi, încât 2 ore mai târziu urcam un alt vârf, tot la 3200m. Deci usturoiul e soluția! 🙂

Coborârea spre Pokhara a fost foarte frumoasă, m-am distrat cu gheață și crampoane la un bocanc (s-a asigurat ghidul că nu mă împrăștii pe acolo), apoi am luat un autobuz local până în oraș (horror, bineînțeles). Următoarea zi deja eram pe tourist bus spre Kathmandu. La una din opririle pentru masă, la toaletă (nu mă întrebați) m-am trezit cu un gogoloș de copil în brațe cu ochii ca două mărgele negre. Mama lui mi l-a plasat fără un cuvânt, doar cu un zâmbet, ca să poată merge la baie. După cum am spus, oamenii sunt minunați. Și munții.

Dacă doriți să vedeți cum arată capitala Nepalului, Kathmandu, vă invit să citiți urmatorul artilcol, aici.