Fiind pentru a2a oară pe Valea Cernei, după ce data trecută am făcut traseul Cheile Țăsnei, am zis că acum vom încerca cascada Vânturătoarea. Știam că e spectaculoasă și oricât de greu va fi se va merita. Dar vai, mușchii mei firfirei nu se așteptau la o urcare pieptiș timp de o ora și jumătate! Până sus mi-am dat duhul de trei ori…Iezii nu aveau nicio treabă, zburdau pe pietre, Câinele s-a asigurat ca pute destul de rău pentru că se tăvălise în rahat de animale, așa că deschidea drumul, înlăturând orice turist de pe traseu.
Chiar la început ne-am și pierdut, pentru că mai amețiți ca noi nu cred că există, dar am găsit marcajul (pe lângă o gospodărie), tocmai la timp să călcăm lângă o viperă cu corn. Ea nu avea treaba, a stat nemișcată ca să o putem fotografia ca o divă adevărată. 🙂
Cascada chiar este foarte frumoasă. Se desfășoară ca un buchet de mătăsuri aruncate de pe stânci imense. O eșarfă fină, cu franjuri de ape ce se aruncă în gol. trosnind pe pietrele ude. Cărarea merge pe după cascadă, special concepută ca să iasă poze demențiale.
Surpriza traseului a fost la coborâre, când genunchii tremurau ca spaghetele și sufletul ni se înfierbântase de tot..ce să vezi? O doamnă de treabă a deschis minibar la final de traseu. Servea la gard socată aromată și bere fără alcool, învârtită în frigiderul cu apă rece de râu. Așa bine a mers! Pfiu! Mulțumim, doamnă!
