Cum se ceartă frații

Frații se ceartă. Că de nu s-ar certa nu s-ar numi frați. Cu cât sunt mai mulți cu atât se ceartă mai des. Motive sunt milioane. De la împărțitul jucăriilor, al mâncării (bucățele de ciocolată milimetric egale), al hainelor și a tot ce le cade în mână, până la idei și ideologii de grădiniță, adică cine are dreptate.

Eu vorbesc mai mult din perspectiva mamei de băieți, pentru că doar pe asta o am. Băieții sunt niște cocoși, masculi în devenire, fooooaaarte teritoriali. Ei își dispută orice. Pentru fiecare centimetru pătrat de covor, lego, sau mama se duce o luptă crâncenă. Și dacă vă gândiți că e doar o perioadă vă dezamăgesc. Nu trece. Lupta asta se transformă odată cu ei, crește odata cu ei, dar nu în intensitate ci în subtilități și „lovituri sub centură”. Tachinările sunt la ordinea zilei. Momentan suntem la pronunția corectă a cuvintelor și unul din gemeni e mai slow. Săracul, le încasează pe toate.

Dar, în același timp, există o dorință instinctuală de a se face plăcut. Deci nu știu cum să vă spun, dar e o ceartă și o bătaie din dragoste. Fiecare vrea să intre in grațiile celorlalți, să fie și el un personaj în povestea jocului, să aiba și el loc în acțiune. Plus că a face pe bufonul e specialitatea lor. Cine îi face pe ceilalți să râdă e cel mai tare. Sunt celebre deja picioarele spaghetti la îmbrăcat, scuipatul mâncării înapoi în lingură sau în părul vecinului, împrăștierea fulgilor de porumb pe jos, valurile cu spumă ce ies din vană în fiecare seară și multe altele care contribuie la înmulțirea firelor albe de pe capul meu. Și toate astea în râsetele isterice ale fraților. Da, e ca la nebuni.

Cel mai disputat lucru din casă rămane totuși, mama. Mâinile ei sunt adevărate amulete magice cu care trebuie să adoarmă pe burtă. Sau pe piept. Sau pe bucă. Părul mamei este lung și numai bun de scărmănat, dar mama devine prea isterică și la asta au renunțat. Picioarele ei sunt stâlpi de care să te ții ca să te târăști pe fund. Pielea e numai bună de pișcat, zgâriat și încercat dinții. Și totuși, câteodată, mama țipă prea tare. Oare de ce?

Dar să revenim la conflicte. De obicei sunt foarte scurte, implică palme, pișcături, îmbrânceli și cuvinte „sensibile”. Aceste cuvinte cresc în semnificații și obscenități odată cu vârsta. Am exersat de multe ori îndepărtarea celor doi încrâncenați, dar când sunt trei situația e mai complicată pentru că trebuie să implic și un picior cu care îl țin la distantă pe al treilea. De aia mama merge la sală.

În mașină e cel mai greu pentru că sunt foarte aproape unul de altul și eu nu ajung la ei, maxim să dau din mâini și mai mult din gură ca un T-rex turbat cu labele scurte. Am învățat ca mâncarea îi calmează de multe ori, astfel că tot timpul avem ceva de ronțăit în mașină, măcar să le țină mâinile ocupate, să nu-și scoată ochii.

Acum, e greu, dar totuși admir lucrurile care îi unesc, și îi angajează în mici proiecte de joacă și mă face să sper că vor fi la fel și când vor deveni adulți. Pentru că un frate e mereu un punct de sprijin în inima fiecăruia.