Mă uit la cana asta de ceai și sorb fiecare picătură, fiecare aromă, fiecare clipă. E bine în fotoliul ăsta. Afară ninge. Am planuri în cap. Și teamă. Și nerăbdare.
Eram liniștiți noi, așa, pe cărarea noastră bătătorită, ne învârteam ca niște jucării cu cheiță în cerculețul nostru. Totul era știut, previzibil, cuminte. Cine s-ar fi găndit că ne vom clătina din temelii? Pandemia a venit ca un vârtej, ne-a luat pe sus și ne-a trântit de pământ. Ne-a amețit bine, ne-a suflat praf în ochi și ne-a închis în noi. Da, acolo unde nu mai fusesem demult, unde nu mai cunoșteam nimic. Te panichezi, aștepți să se termine, te uiți la ore, la zile, la luni, nimic.
Apoi nu ai ce face și te întorci acolo, în tine. Începi sa cauți în jur. Ce-o mai fi pe aici? Cine-i asta? Și găsești un sertar. E sertarul cu amintiri. Apoi alltul, cu visuri. Ah, cât praf! De când zac astea aici? Le scuturi dar nu prea se mai înțelege nimic din ele. Le-ai îngropat demult…cu ce? Ca tot omu: job, casă, familie. Dar când voiai sa vezi lumea? Sau când voiai sa ilustrezi cărți de copii? Eh, prostii de tinerețe, nu?
Dar e pandemie. Nu ai altceva de fâcut decât să începi să te gândești la visurile îngropate. Te uiți la copiii tăi. Cărarea lor va fi la fel de bătătorită? Unde a zburat timpul? Cum am clipit de două ori și sunt aici, în fața oglinzii, numărându-mi ridurile și firele albe. Mă văd un om simplu, prea simplu.
Și-apoi număr zilele cu familia, zile date obligatoriu de stat. Suntem aici, claie peste grămadă, toți cinci, toată ziua acasă. Ne frustrăm, ne certăm, ne scoatem din minți, gătim, spălăm, curățăm, facem școală, teme, mate, română, sport, lei paralei, dragoni și dinozauri. Innebunim și ne iubim. Mai mult ca niciodată. Mai mult ca niciodată suntem noi cu noi, împreună. Și suntem bine. Noi suntem casă, masă, școală, serviciu. Și pictăm. Pictăm visuri de copii, colorate, nemaipomenite.
Ușor ne desprindem de cărarea noastră și prindem aripi. Ne privim și înțelegem că vrem să trăim. Vrem viață și tot ceea ce am visat și peste care praful timpului se așternuse. Acum sufletele noatre s-au unit și au crescut, nu mai încap în cerculețul nostru strămt. Acum vom merge să vedem munți și oameni și mări. Acum vom picta ce vrem și vom aduce bucurie așa cum vrem.
Acum vom face un salt peste pandemie și ne vom da măștile jos. Acele măști demult împietrite pe fața noastră. Acele fețe cu riduri ce vor acum să descopere. Acele descoperiri ce s-au lăsat demult așteptate. Acea așteptare ce în curând va lua sfârșit.
Afară ninge. Am planuri în cap. Si teamă, și nerăbdare.
În pandemie am pictat ilustrații. Acum aștept două cărți de la tipar.
În pandemie am hotărât să plecăm cu autorulota în lume. Acum ne pregătim.
