Dacă pui copiii în mașină, câinele și trei chiftele, poți ajunge, la distanță de o oră și ceva de Cluj într-un paradis verde, Băișoara. Iarnă, primăvară, vară, toamnă, nu contează anotimpul, noi vizităm des zona asta pentru că e mereu surprinzătoare. De fiecare dată găsim peisaje de vis, întâlniri feerice între stânci golașe, brazi înalți și pături de nori.
Am urcat la Buscat, unde am lăsat mașina și apoi am luat-o pe jos spre Pietrele Mărunte. Urcuș domol cu tufe de ienupăr, stânci, floricele și chiar broaște, ceea ce a bucurat copiii la maxim. Ne-am adunat de-o grădiniță și piticii alergau de colo-colo, și se cățărau ca niște căprițe zglobii. Lângă Pietre am făcut popas și apoi cale-ntoarsă spre pădure.
Vârfurile munților sunt faine, maiestuoase, cu piatră, licheni și arbuști, vânt din depărtări și nori odihniți pe piscuri. Dar pădurea va avea întotdeauna ceva magic. Pădurea e o entitate, e vie, organică. Când te afunzi în pădure e ca și cum intri în sufletul unei ființe. E acolo, reală, respiră verde. Cupola brazilor înalți te izolează de lumea exterioară, civilizată. Îți vine să calci cu grijă, să nu distrugi liniștea. Asculți pe fiecare respirație mantrele lemnului, ale mușchiului, glasul prezent al păsărilor, simți mirosul pământului ud de viață și călcat cu respect de toate vietățile. Pădurea e un corp, dar și o casă. E o ființă ce și-a împărțit sufletul cu toate animalele, plantele și gâzele ce locuiesc înăuntrul ei. Noi, musafiri trecători, putem doar să ne înclinăm la fiecare pas în fața acestui tablou viu.
Pașii ne-au dus printre cărări, fără țintă și copiii au rezistat eroic, mânați mai mult de curiozitate. Ploaia ne-a amenințat cu tunete dar ne-a ocolit cu brio ca să ne tihnească plimbarea, în această zi de duminică, când iarăși am descoperit ce înseamnă libertatea.
